O intrebare neclara si un raspuns pe jumatate

 

O introspectie in interior (ba chiar mai multe, sau una prelungita, si aceea cu reveniri) este obligatorie. Lumea, in jocul ei pe balonul turtit la poli, se intrece in viteza si cauta felurite modalitati de a o castiga, de a fenta cu timpul. Si atunci, intr-o conglomerare fara margini de informatii, umbre, lumini, sunete, acorduri, dezacorduri si nuante, unde-ti ramane sa stabilesti un loc al tau? Un fel al tau…

 

Cine esti tu? Cui te vinzi si pentru cat? Ce stii sa faci? Cu cine-ti masori valoarea? Cati pumni in piept iti dai? Cat de mult poti sa iubesti? Si atunci cand te privesti in oglinda, pe umerii cui te ridici? Sa te scalambaiesti pentru cine?

 

Mai ai timp sa te cunosti?

 

La targul cu oameni, nu stiu ce departament sa aleg. Ma mana de la spate atatia altii hotarati sau prefacuti, dar eu imi vad cararea libera inainte. Uneori prea libera. Alteori prea plina de boboci pe care sa-i rasad in gradina mea portabila. Nu e cladita-n sange si nervuri comoara de care sa-ti pese? Cu care iti rascumperi deznadejdile, delasarile, dezamagirile, depravarile?

 

Imi place sa scriu mereu pe foaie noua. Pe alb imaculat. Sa intorc pagini ce nu se intrepatrund. Care tradeaza diferenta, cu semne de parcurs si urme de pasi definite.

 

Am 22 de ani, sunt ucenic al literei si pendulez intre cautarile de sine, adevarurile vesnice, dreptatile pierdute, credinta sfarmata, dragoste eterna si proiectiile lor virtuale.